John Dewey și Charles Sanders Peirce sunt două figuri centrale ale pragmatismului american, dar cu stiluri și accente diferite.

Peirce este fondatorul pragmatismului și un gânditor de o rigoare logică remarcabilă. Pentru el, sensul unei idei constă în consecințele ei practice: în ceea ce se întâmplă dacă o considerăm adevărată. Adevărul nu este o corespondență statică, ci rezultatul unui proces de cercetare care tinde, în timp, către consens. Dezvoltă concepte fundamentale precum semnul, interpretarea și abducția (forma de raționament prin ipoteză). Gândirea sa stă la baza semioticii moderne și a filozofiei științei.

Dewey, mai accesibil și mai influent social, extinde pragmatismul în educație, politică și etică. Pentru el, gândirea este un instrument de rezolvare a problemelor concrete, nu un exercițiu abstract. În educație, susține învățarea prin experiență, participare activă, cooperare – școala ca laborator al democrației. În politică, vede democrația nu doar ca sistem instituțional, ci ca mod de viață, bazat pe comunicare, deliberare și adaptare continuă.

Împreună, Peirce și Dewey definesc o filozofie orientată spre acțiune și experiență: ideile nu sunt adevărate prin ele însele, ci prin felul în care funcționează în lume. Peirce – rigoare logică și teorie a semnului, Dewey – aplicare practică și reformă socială. Două direcții complementare ale unui pragmatism care a marcat profund gândirea americană și nu numai.